Cele Mai Frumoase 10 Poezii de Nazım Hikmet: O Călătorie prin Iubire și Exil

Poeziile lui Nazım Hikmet sunt mai mult decât literatură; sunt cicatrici pe hârtie. Considerat un „comunist romantic” și un poet revoluționar, Hikmet și-a petrecut o mare parte din viață în spatele gratiilor sau în exil forțat. Totuși, versurile sale despre dragoste, libertate și umanitate au reușit să evedeze, găsindu-și ecoul în întreaga lume.

Născut într-o familie aristocrată, Nazım a ales o cale plină de spini din cauza convingerilor sale politice. După ani grei de temniță în Turcia, a reușit să fugă în Uniunea Sovietică în 1951. Reacția statului turc a fost brutală: i-au retras cetățenia. A fost lovitura finală pentru un patriot care, paradoxal, își făcuse țara nemuritoare prin versurile sale. Abia pe 5 ianuarie 2009, la aproape o jumătate de secol de la moartea sa, guvernul i-a redat post-mortem cetățenia turcă.

Notă: Textele care urmează sunt adaptări poetice libere în limba română, inspirate din originalele lui Nazım Hikmet. Scopul lor este să transmită starea de spirit, imaginile vizuale și încărcătura emoțională a poetului pentru cititorul modern, dincolo de o traducere literală rigidă.

1. Uriașul cu Ochi Albaștri (Mavi Gözlü Dev)

Acest poem reflectă conflictul interior sfâșietor dintre lupta revoluționară și dorința umană, simplă, de liniște domestică.

A fost odată un uriaș cu ochi albaștri,
care iubea o femeie mică, minionă.
Femeia însă visa la o căsuță mică,
la o grădină unde caprifoiul parfumează aerul.

Uriașul iubea gigantic, așa cum iubesc uriașii,
cu mâini create pentru fapte mari,
nu pentru a zidi un cămin îngust,
nu pentru a bate timid la o poartă tăcută.

El nu a putut să-i construiască visul.
În ochii săi albaștri lacrimile stăteau ca stelele.
Micuța femeie, obosită de pașii lui cutremurători,
a ales în cele din urmă un pitic, bogat în aur și în liniște.

Ea și-a găsit caprifoiul în grădina de marmură.
Iar uriașul a înțeles acum singur în măreția sa –:
Pentru un uriaș care iubește, nu există casă cu caprifoi,
ci doar drumul lung și amintirea.

2. Nucul (Ceviz Ağacı)

Una dintre cele mai faimoase lucrări ale sale, transformată ulterior într-un cântec nemuritor de Cem Karaca. Scena are loc în istoricul parc Gülhane din Istanbul, unde poetul se ascundea, metaforic, chiar sub nasul autorităților.

Capul îmi spumegă ca un nor deasupra mării;
eu sunt un nuc în parcul Gülhane.

Un nod vechi în gât, noduros și puternic,
dar nici tu, nici poliția nu știți: Acesta sunt eu.

În parcul Gülhane stau, un nuc, mare și tăcut.
Frunzele mele, zbătându-se ca peștii în apă, sclipesc în lumină.
Îți fac semn, mătăsoase și totuși pline de dor –
rupe una, o, trandafirule, și șterge-ți lacrimile cu ea.

Cu o sută de mii de mâini, frunzele mele ating Istanbulul,
cu o sută de mii de ochi privesc orașul uimit.
În fiecare frunză bate o inimă, care trăiește și tremură.

În parcul Gülhane îmi foșnesc propriul cântec.
Nici tu, nici gardianul nu bănuiți:
Eu sunt copacul. Eu sunt aici.

3. Salutare Clasei Muncitoare

Un apel puternic la solidaritate și speranță, scris într-o perioadă în care drepturile muncitorilor erau un subiect tabu.

Un salut clasei muncitoare din Turcia!
Fie ca pacea să prindă rădăcini ca un copac bătrân.
În fiecare fir de muncă să se coacă viitorul,
căci zile mai luminoase stau în mâinile voastre.

Zile ale dreptății, în care puterea contează:
Nimeni să nu fie asuprit ziua, nimeni flămând noaptea.
Zile pline de pâine, trandafiri și libertate –
pentru cei ce creează lumea.

Voi, cei ce stați în piețe,
cu visuri de pământ, educație și lucru bun –
Vocea voastră va schimba soarta.

Clasa noastră înfruntă întunericul –
sultanatul banilor și al fricii.
Stați drepți! Lăsați libertatea să strălucească.

Un salut vouă, muncitoare și muncitori –
ca puterea voastră să nu se clatine niciodată,
pentru un mâine luminos și un azi demn.

4. Martiri (Kuvâyi Milliye)

O omagiu adus celor căzuți în Războiul de Independență al Turciei, un moment definitoriu pentru identitatea națională.

Martiri, voi cei mândri de sub pământ –
e timpul să vă ridicați încă o dată:
De la Sakarya până la İnönü,
peste câmpiile de la Afyon până la Dumlupınar.

Ați căzut încătușați, dar spiritul vostru a rupt lanțurile.
Rădăcinile voastre beau sângele istoriei –
ne înclinăm în fața sacrificiului vostru.

Acolo unde vă odihniți, soarta ne încearcă din nou.
Veniți, treziți-ne din somn!
Nu avem voie să uităm ce ați dăruit.

Împliniți promisiunea libertății,
scuturați deznădejdea de pe umerii noștri.
Martiri, numele demnității noastre –
acum este clipa trezirii.

5. Ochii Tăi (Gözlerin)

Nazım Hikmet a scris unele dintre cele mai tandre poezii de dragoste din literatura universală, adesea trimise din celulele închisorii din Bursa.

De altfel, dacă ești interesat de viața reală din acest oraș istoric, poți citi despre costul vieții în Bursa, un loc care s-a schimbat enorm de pe vremea când poetul privea castanii prin gratii.

Ochii tăi o, ochii tăi strălucesc,
fie în temniță, fie în salonul de spital, mereu soare.
Ei luminează liberi ca sfârșitul lui mai
pe țărmul Antalyei.

Ochii tăi au plâns, au stat goi în vânt,
adânci și puri ca privirea unui copil,
și totuși niciodată fără lumina speranței.

Ochii tăi știutori și totuși plini de viață –
văd suferința și dăruiesc totuși seninătate.
Ca și castanii din Bursa în ploaia de toamnă,
ca vântul blând al verii peste dealuri.

În ochii tăi, trandafirul meu,
văd promisiunea unei lumi,
în care oamenii pășesc ca frații.

6. Dorul (Hasret)

Un secol a trecut de când ți-am văzut chipul.
Cuprinde-mă nu lăsa spațiu între noi!
Timpul nu stă în loc în lipsa ta.

O sută de ani așteaptă orașul întoarcerea mea.
Pe aceeași creangă au dansat destinele noastre,
de pe aceeași ramură ne-am desprins.

O sută de ani ne despart –
și totuși alerg în amurg,
prin anii lungi,
înapoi acolo unde îmi este locul: la tine.

La fel cum Sultanul Vahdettin a simțit povara tragică a exilului, deși din motive complet diferite, Hikmet procesează aici durerea separării fizice de pământul natal, un sentiment universal de „hüzün” (tristețe melancolică).

7. Iubita Mea

Iubito, dacă falsitatea îmi atinge buzele,
să mi se frângă limba,
astfel încât să nu spun niciodată „Te iubesc” în minciună.

Căci adevărul este pământul pe care stăm.
Dacă aș scrie înșelăciune cu mâna mea,
să se usuce,
căci doar adevărul din îmbrățișare vindecă.

Și dacă ochii mei te-ar privi și ar minți,
să-și piardă strălucirea.
Căci privirea onestă este cea mai pură culoare a iubirii.

8. Trădător de Țară (Vatan Haini)

O satiră amară și genială, scrisă ca răspuns la acuzațiile presei și politicienilor vremii care îl demonizau.

Titlurile ziarelor urlă: „Trădarea lui Hikmet!”
Un amiral zâmbește în fotografie,
lângă el dolari americani, mari cât țara.

Ei mă numesc trădător, pentru că nu servesc.
Dar Hikmet răspunde:

„Da, sunt un trădător de țară –
dacă patria înseamnă să vă umpleți voi buzunarele.
Dacă «patrie» înseamnă să ne beți sângele în fabrici,
dacă înseamnă să vindeți pământul bazelor străine,
atunci îmi port trădarea ca pe un steag.”

E patria doar profit, carnet de cecuri și poliție?
Prețul patriotismului este foamea poporului?
Dacă patria înseamnă să tremuri de frig și vara să arzi de febră,
atunci eu sunt trădătorul.

Scrieți pe trei coloane, negru pe alb:
Nazım Hikmet este și rămâne un trădător de țară.

Acest tip de critică socială tăioasă rămâne relevantă. Deși contextul economic s-a schimbat, istoria economică a Turciei, reflectată chiar și în colecționarea lirelor turcești vechi, ne arată ciclicitatea crizelor prin care a trecut poporul.

9. Dacă ai fi un nor (Bulut Mu Olsam)

Deasupra mării luminează un nor,
pe valuri se leagănă o corabie cu oglindă de argint.
În ea un pește de aur,
odihnindu-se în mușchiul albastru-închis.

Pe țărm stă un om și se gândește:
Aș vrea să fiu norul?
Sau corabia care călătorește?

Aș vrea să fiu peștele, liber în apă?
Sau mușchiul care respiră în mare?
Nu, niciuna dintre ele singură.

Vreau să fiu marea, fiule –
cu norii, corăbiile și peștii ei,
neîmpărțită, uriașă și cuprinzând totul.

10. Portul Albastru (Mavi Liman)

Un poem de adio plin de melancolie, scris când speranța întoarcerii începea să pălească.

Sunt epuizat, căpitane oprește.
Lasă pe altul să țină jurnalul de bord.
Văd domul, văd poarta albastră –
dar nu mă duce înapoi în acel loc,
căci nu mai pot păși pe uscat.

Concluzie: Nazım Hikmet îmbină imagini tandre de iubire cu o privire socială ascuțită și un dor neînfricat de libertate. Versurile sale poartă povara exilului, dar deschid în același timp orizonturi largi și luminoase. Indiferent dacă scrie despre natură sau despre suferința umană, vocea sa rămâne de neuitat pentru oricine a simțit vreodată dorul de casă.