Poeziile lui Yunus Emre: Înțelepciune Atemporală și Traduceri de Suflet

De ce am alege, în pragul anului 2026, să ne aplecăm asupra versurilor unui om care a trăit cu peste 700 de ani în urmă în inima Anatoliei? Răspunsul este dezarmant de simplu: pentru că Yunus Emre nu a fost doar un poet, ci un adevărat „medic” al sufletului uman. Într-o epocă în care ne pierdem adesea busola morală printre notificări digitale și zgomot de fond, cuvintele sale acționează ca un far, ghidându-ne înapoi către ceea ce contează cu adevărat: iubirea, toleranța și regăsirea de sine.

Yunus Emre (cca. 1240-1320) este, fără îndoială, cea mai vibrantă voce a tradiției sufite turcești. Spre deosebire de contemporanii săi, care preferau adesea persana sau araba elitistă pentru a-și scrie operele, Yunus a făcut o alegere radicală: a ales limba turcă simplă, vorbită de popor. El a coborât filosofia mistică înaltă pe drumurile prăfuite ale Anatoliei, făcând-o accesibilă tuturor. Mesajul său a fost revoluționar atunci și rămâne la fel de actual și astăzi: Calea către Divinitate nu trece prin dogme rigide, ci direct prin inima omului.

La fel ca țesătura complexă a unui covor anatolian, poezia sa împletește firele destinului uman cu divinul, creând o artă care rezistă secolelor.

O notă personală despre această interpretare

Locuiesc în Eskişehir, orașul în al cărui pământ Yunus Emre își doarme somnul de veci (în satul Sarıköy). Ca o admiratoare devotată a filosofiei sale, mi-am asumat misiunea de a transpune gândurile sale într-o limbă accesibilă. Nu mi-am propus o traducere academică, „la literă”, care riscă adesea să ucidă spiritul poeziei. Dimpotrivă, am încercat să capturez ritmul și inima mesajului său.

Bazându-mă pe lucrările Ministerului Culturii și Turismului, am interpretat aceste versuri astfel încât să rezoneze cu cititorul modern, fără a le dilua profunzimea mistică. Textele sunt însoțite de ilustrațiile mele personale, inspirate din viziunile sale.

1. Exilul Sufletului

Acest poem ne reamintește că suntem cu toții doar călători și că adevărata noastră casă nu se află în lumea materială.

Slava Domnului umple lumea, în lung și-n lat,
Dar esența Sa rămâne un mister voalat.
Nu căuta în afară, privește adânc în tine,
Căci adevărul din inimă știe tot ce e bine.

Lumea de dincolo ochiului îi e ascunsă,
Așa că făptuirea noastră aici să fie nepătrunsă.
Exilul e o piatră grea, o durere ce nu piere,
Cine a plecat o dată, înapoi nu mai are putere.

Hai să fim prieteni, viața s-o îndulcim,
Să împărțim povara, când ne întâlnim.
Iubește și fii iubit, bucură-te de soare,
Căci acest pământ nu e al nimănui în proprietare.

Yunus vorbește clar, să audă oricine,
Cuvinte hrănite din inimi pline:
Trăiți drept și bine pe acest glob rotund,
Căci nimeni nu rămâne veșnic pe acest pământ.

2. Luna din Inimă

Când îmi aplec fața spre pământ, umil,
Văd semiluna pe cer, ca un semn subtil.
Fie vară, fie iarnă, totul spre primăvară tinde,
Pentru mine, fiecare zi e o viață ce se aprinde.

Niciun nor să nu îndrăznească lumina s-o ascundă,
Strălucirea lunii, voința profundă.
De la pământ la cer, o sclipire se trezește,
Ca stelele ce dansează când noaptea domnește.

În camera inimii lumina se naște,
Alungă întunericul și nu se mai cunoaște.
Cum ar putea în acest loc, atât de pur și clar,
Să mai fie loc pentru umbră sau vreun coșmar?

3. Adevărata Cunoaștere (İlim İlim Bilmektir)

Acesta este probabil cel mai faimos poem al lui Yunus Emre. El critică erudiția goală, lipsită de conștiința de sine o temă care rezonează puternic și în scrierile moderne, precum cele ale lui Halide Edip Adıvar, care a pus mereu sufletul mai presus de politică.

Știința înseamnă să înțelegi lumea toată,
Dar adevărata știință e să te vezi pe tine, curată.
Dacă nu știi cine ești în adâncul tău,
Ce valoare are tot ce ai învățat, zău?

Citești și studiezi să afli adevărul,
Dar te lași legat doar de cuvânt, cu totul.
Dacă citești, dar sensul nu-l simți,
E în zadar, oriunde te minți.

Nu spune: „Am citit, sunt învățat”,
Dacă inima spre adevăr nu s-a îndreptat.
Dacă nu recunoști esența, cea pură,
Călătoria ta rămâne mică, obscură.

Patru cărți sfinte, pline de greutate,
Dar o singură literă poate face dreptate.
Dacă Unul în Multe nu reușești să vezi,
Spune-mi, de ce mai citești, de ce mai crezi?

Yunus Emre îți vorbește, tare și clar:
„Fă pelerinaje o mie, an după an, măcar.
Dar mă întrebi ce iubește Dumnezeu cel mai mult?
Este inima care se dăruiește, pe care o ascult.”

4. Puterea Alchimică a Iubirii

Ascultați bine, prieteni dragi și apropiați,
Iubirea e cea care ne ține legați.
O inimă ce n-a simțit nicicând iubirea,
E ca o piatră moartă, ce-și caută firea.

Ce crește în inimi de piatră și gheață?
Cuvinte blânde la început, apoi furia iese în față.
O șoaptă devine strigăt de război,
O scânteie ajunge foc între noi.

Dar iubirea topește sufletele ca ceara,
Face flori să răsară chiar și când e iarna.
Doar inimile de piatră, întunecate și grele,
Nu găsesc lumina, rămânând sub stele.

Cine înțelepciunea divină o înțelege,
E ca un ocean ce nu se mai alege.
În adâncuri trebuie să te scufunzi, departe,
Ca să găsești perlele dincolo de moarte.

5. În morminte am găsit națiuni

Un „Memento Mori” care ne amintește de egalitatea absolută în fața morții fie că ești rege sau cerșetor. Este o lecție pe care istoria ne-o predă constant, așa cum am văzut și în destinul tragic al Sultanului Vahdettin, ultimul împărat otoman.

În morminte am găsit popoare, odată pline de viață,
Puternice și mândre, cu dorința în față.
Suflete brave, povești spulberate,
Unde vântul suflă acum peste pietre uitate.

Miniștri, dascăli și eroi de odinioară,
Moartea nu alege, îi ia pe toți la moară.
Zilele lor sunt acum în noapte învăluite,
Destinul s-a împlinit, viețile sunt sfârșite.

Drept le-a fost drumul, nu au șovăit,
Cu pene au scris poezii, au iubit.
Ca privighetorile le suna cântul,
Acum toți se odihnesc, îi acoperă pământul.

Caii stârneau praful, fanfarele sunau,
Cu tobe la război mândri plecau.
Odată li se plecau marea și țara,
Acum puterea lor e doar legenda, e seara.

Citiți și: Halide Edip Adıvar: o figură de pionierat în literatura turcă

6. Cartea Trupului

Am pășit în regatul înțelegerii pure,
Am aflat tainele mersului prin pădure.
Cu cerul în vârtej și pământul drept strat,
Sub mii de văluri, lumina am aflat.

Noapte și zi, al planetelor dans,
Cuvinte sfinte, într-un continuu balans.
Călătoria lui Moise, a Templului splendoare,
Tot ce trâmbița lui Israfil a adus sub soare,
Toată această înțelepciune, atât de clară și fină,
Am găsit-o în trup, în ființa umană, divină.

Tora, Psalmii sau Coranul cel sfânt,
Sensul lor nu e o poruncă, un cuvânt.
Adevărurile lor, fără văl și podoabă,
Le-am descoperit în om, nu în slova cea slabă.

7. Limba celor 72 de Națiuni

În liniște să ascultăm porumbeii cum zboară,
Când sufletele lor în înțelepciune coboară.
Am înțeles fără a auzi vreun cuvânt,
Căci înțelegerea adevărată nu o ia vântul.

Am îmbrățișat iubirea, am devenit amanți,
În fiecare clipă, trecători ca niște sfinți.
Dumnezeu a împărțit lumea în limbi șaptezeci și două,
Dar în iubire, unitatea ne e dată nouă.

Smeritul Yunus umple pământul și aerul,
Ca o floare ce-și răspândește misterul.
Sub fiecare piatră așteaptă lumina,
Și adevărul nu minte, ne ia toată vina.

8. Dincolo de Ritualuri

Legile noastre sunt altfel scrise,
Nicio dogmă nu ne poate alunga din vise.
Nu ne împărțim în secte sau pioși,
Așteptăm ca Adevărul să ne facă voioși.

Fără apă pentru spălarea rituală,
Nu avem nevoie de mâini, de vreo rânduială.
Căci rugăciunea noastră e un sunet interior,
Un imn veșnic, tăcut și ușor.

Fie Kaaba, moschee sau rugă în gând,
Fiecare își urmează calea, rând pe rând.
Cine e cine? Cine are dreptate? Cine greșește?
Mâine vom vedea cine pe cine zăpăcește.

Yunus, reînnoiește-ți sufletul iute,
Ține prietenii în inimă, pe cărări neștiute.
Recunoaște puterea ce în tine stă,
Și ascultă șoapta iubirii, ce viață îți dă.

9. Râul Unității

Din izvorul Adevărului bem cu nesaț,
Și strigăm uimiți: Allah-u-Akbar, ce spaț!
Pe oceanul Puterii vâslim înainte,
Cu tărie ajungem la locurile sfinte.

Dincolo de dealuri, păduri și câmpii,
Învățăm să ne încredem în cele veșnicii.
Călătoria noastră e binecuvântată, pas cu pas,
Luăm lauda Creatorului, în fiecare ceas.

Ca un râu am modelat câmpiile,
Ne-am vărsat în marea unde spumegă stihiile.
Apoi, în plinătate, ca ploaia grea,
Ne-am contopit cu Marea, devenind una cu ea.

Ca servitor la ușa lui Taptuk stă el,
Yunus cel sărac, urmând al Tău țel.
Odată era crud, acum e „copt” și curat,
În desăvârșire a ajuns, în sfârșit, împăcat.