Sultanul Murad al V-lea: Francmasonul de pe Tronul Otoman

Sultanul Murad al V-lea este, fără îndoială, una dintre cele mai fascinante și tragice figuri din istoria otomană. El se distinge printr-un detaliu care îi șochează adesea pe istoricii conservatori: a fost singurul sultan care a devenit membru activ al unei loji masonice.

Totuși, viziunea sa liberală nu a avut timp să reformeze imperiul. Domnia sa a fost un fulger istoric. După detronarea și moartea suspectă a unchiului său, Sultanul Abdülaziz, Murad al V-lea a preluat puterea într-un climat de teroare. Șocul evenimentelor i-a provocat un colaps nervos sever, ducând la cea mai scurtă domnie din istoria târzie a imperiului.

Povara unei genealogii imperiale

Murad al V-lea nu a fost doar un prinț oarecare; el purta pe umeri moștenirea directă a fondatorilor dinastiei. Linia sa genealogică este o recapitulare a secolelor de glorie și declin:

El este Sultanul Murad al V-lea, fiul lui Abdülmecid I, fiul lui Mahmud al II-lea, fiul lui Abdülhamid I, fiul lui Ahmed al III-lea, fiul lui Mehmed al IV-lea, fiul lui Ibrahim I, fiul lui Ahmed I, fiul lui Mehmed al III-lea, fiul lui Murad al III-lea, fiul lui Selim al II-lea, fiul lui Süleyman Magnificul, fiul lui Selim I, fiul lui Bayezid al II-lea, fiul lui Mehmed Cuceritorul (Fatih), fiul lui Murad al II-lea, fiul lui Mehmed I, fiul lui Bayezid I, fiul lui Murad I, fiul lui Orhan Gazi, fiul lui Osman Gazi, fiul lui Ertuğrul Gazi.

Viața timpurie: Un prinț intelectual și „occidental”

Născut în somptuosul Palat Çırağan, Murad a primit o educație care îmbina tradiția cu modernitatea. Pe lângă studiul riguros al Coranului și al Hadith-urilor, prințul a învățat fluent limba franceză și a devenit un pianist virtuos.

Spre deosebire de predecesorii săi, Murad era profund atras de cultura occidentală. Studia literatura franceză și retorica turcă, având o înclinație melancolică spre poezie și muzică. Era un suflet de artist prins în cușca de aur a politicii imperiale.

Pasiunea sa pentru arhitectură l-a determinat să cheltuiască sume enorme pentru renovarea moșiei sale din Kurbağalıdere (zona Kadıköy de astăzi). Dacă privim piața actuală, vedem cum aceste zone istorice au devenit puncte fierbinți de investiții. Pentru o perspectivă modernă asupra valorii acestor locații, puteți consulta analiza noastră despre prețurile imobiliare din Turcia în 2026.

Momentul de cotitură a fost călătoria sa în Europa din 1867, alături de unchiul său, Sultanul Abdülaziz. Șehzade (Prințul) Murad a impresionat regalitatea europeană inclusiv pe Napoleon al III-lea și Regina Victoria prin deschiderea sa către reforme. A legat o prietenie strânsă cu Prințul de Wales (viitorul Rege Edward al VII-lea), consolidându-și imaginea de „speranță liberală” a Orientului.

În această perioadă, Murad a făcut pasul interzis: s-a apropiat de mișcarea „Junilor Turci” și a intrat în francmasonerie. A devenit membru al lojei Proodos (Progresul) și a vizat chiar înființarea unei loji de limbă turcă, „Envar-ı Şarkiye” (Luminile Răsăritului), unde ritualurile să fie ținute în limba maternă. Acest plan, însă, nu s-a materializat niciodată.

Simțind pericolul, Sultanul Abdülaziz i-a restrâns drastic libertatea. Prințul a ajuns să fie izolat în palat, pregătindu-se în secret pentru tron prin redactarea unei constituții alături de un avocat francez. Istoria, însă, avea alte planuri.

Cele 93 de zile de coșmar

Murad al V-lea a urcat pe tron la 30 mai 1876, purtat de valul unei lovituri de stat conduse de reformatori. Dar contextul a fost unul traumatizant.

La doar câteva zile după încoronare, fostul sultan Abdülaziz a fost găsit mort. Deși versiunea oficială a fost sinuciderea, Murad a fost convins că unchiul său a fost asasinat și că el va fi considerat complice sau următoarea victimă. Acest stres extrem i-a provocat o cădere psihică totală. Mărturiile spun că ajunsese să nu-și mai recunoască proprii miniștri.

Situația devenise critică: ceremonia tradițională de „Încingere a Sabiei” (echivalentul otoman al încoronării) a trebuit amânată. Celebrul psihiatru austriac, Dr. Leidesdorf, a fost chemat de urgență la Istanbul. Deși medicina modernă din Turcia a evoluat enorm așa cum detaliem în ghidul despre sistemul farmaceutic și medical actual la acea vreme, tratamentele psihiatrice erau rudimentare, iar doctorul nu a putut oferi nicio speranță de recuperare rapidă.

Verdictul a fost clar: un conducător fără discernământ nu putea rămâne Califul credincioșilor. După emiterea unei fatwa (decret religios), Murad al V-lea a fost detronat la 31 august 1876, după doar 93 de zile. Fratele său, abilul și controversatul Abdülhamid al II-lea, a preluat puterea.

Viața după tron: Prizonier în propriul palat

Murad a fost plasat sub arest la domiciliu în Palatul Çırağan. Paradoxal, odată eliberat de presiunea tronului, sănătatea sa mintală s-a îmbunătățit considerabil după nouă luni de liniște.

Cu toate acestea, a rămas o amenințare politică. Susținătorii săi, inclusiv jurnalistul Ali Suavi, au încercat să îl repună pe tron printr-o revoltă eșuată (Incidentul Çırağan). Rezultatul? Abdülhamid al II-lea a transformat palatul într-o fortăreață impenetrabilă. Murad a trăit restul de 28 de ani din viață ca un prizonier de lux, izolat complet de lumea exterioară.

Moștenirea și sfârșitul tăcut

Sultanul Murad al V-lea a murit la 29 august 1904, suferind de diabet. Înmormântarea sa a fost discretă, lipsită de onorurile de stat, pentru a nu stârni nicio emoție publică.

Soarta sa tragică amintește de cea a altor conducători otomani care au asistat la apusul imperiului. Pentru a înțelege mai bine drama ultimilor sultani, vă recomandăm să citiți și povestea Sultanului Vahdettin (Mehmed al VI-lea) și tragedia exilului său.

Trupul său a fost purtat în tăcere la Moscheea Hidayet și apoi depus în mausoleul Noii Moschei (Yeni Cami) din Istanbul, odihnindu-se alături de mama sa, Şevkefza Sultan. A rămas în istorie nu prin cuceriri, ci prin ceea ce ar fi putut deveni: un pod între Orient și Occident, care s-a prăbușit sub propria greutate.