Sultanul Abdülmecid I (domnia 1839–1861): Tanzimatul, Războiul Crimeii și Palatul Dolmabahçe

Sultanul Abdülmecid I este considerat unul dintre cei mai importanți suverani ai perioadei târzii a Imperiului Otoman. Domnia sa a coincis cu ascensiunea mișcărilor naționaliste, apropierea de puterile vest‑europene și o agendă amplă de reforme instituționale cunoscute sub numele de Tanzimat.

Origini și familie

Sultanul Abdülmecid I aparține dinastiei otomane. Arborele său genealogic până la Ertuğrul Gazi este:

Abdülmecid I, fiul lui Mahmud II, fiul lui Abdülhamid I, fiul lui Ahmed III, fiul lui Mehmed IV, fiul lui Ibrahim I, fiul lui Ahmed I, fiul lui Mehmed III, fiul lui Murad III, fiul lui Selim II, fiul lui Suleiman Magnificul, fiul lui Selim I, fiul lui Bayezid II, fiul lui Mehmed Cuceritorul, fiul lui Murad II, fiul lui Mehmed I, fiul lui Bayezid I, fiul lui Murad I, fiul lui Orhan Gazi, fiul lui Osman, fiul lui Ertuğrul Gazi.

Abdülmecid I a avut numeroase soții și concubine (sursele diferă privind numărul exact). Printre cele mai cunoscute consorte se numără:

• Servetseza Kadın (Baș Kadın)
• Tirîmüjgan Kadın (mama sultanului Abdülhamid II)
• Düzdidil Kadın
• Şevkefzâ Kadın (mama sultanului Murad V)
• Gülcemal Kadın (mama sultanului Mehmed V Reșad)
• Verdicenan Kadın
• Perestu Kadın (mama adoptivă a lui Abdülhamid II)
• Nükhetsezâ Hanım
• Mahitab Kadın
• Şayeste Hanım

Viața timpurie

Abdülmecid I s-a născut la 25 aprilie 1823, la Constantinopol (Istanbul), fiind fiul sultanului Mahmud II și al Bezmiâlem Valide Sultan.

A primit o educație profund influențată de Europa; vorbea fluent franceza și este adesea menționat drept primul sultan otoman care a vorbit fluent o limbă occidentală. Pasionat de literatură și muzică clasică, a crescut în Palat, asemenea majorității prinților acelei epoci.

Încă din tinerețe, prințul Abdülmecid a susținut modernizarea Imperiului, continuând direcția reformatoare inițiată de tatăl său, Mahmud II.

Domnia sultanului Abdülmecid I

Criza egipteană

Abdülmecid a urcat pe tron la 2 iulie 1839, la vârsta de 16 ani, într-un moment critic pentru Imperiul Otoman, când războiul egipteano-otoman atinsese apogeul.

La scurt timp după urcarea pe tron, Imperiul a pierdut o bătălie majoră împotriva armatei lui Muhammad Ali Pașa, iar flota otomană a trecut de partea acestuia, fiind dusă la Alexandria de amiralul Ahmed Fevzi Pașa.

Printre primele decizii s-a numărat schimbarea marelui vizir. Ulterior, Poarta a colaborat cu puterile europene pentru o soluție diplomatică. În 1841, criza s-a încheiat: un firman imperial a recunoscut domnia ereditară a lui Muhammad Ali asupra Egiptului, sub suzeranitate otomană.

Marea Foamete din Irlanda (1845–1852)

Vestea Marii Foamete irlandeze, care a decimat populația locală, a ajuns la Istanbul. Potrivit relatărilor epocii și tradiției locale, sultanul Abdülmecid a dorit inițial să doneze 10.000 de lire sterline pentru ajutorarea Irlandei; la solicitarea diplomatică de a nu depăși donația reginei Victoria, a trimis 1.000 de lire și nave încărcate cu alimente.

Surse locale irlandeze menționează că trei corăbii otomane ar fi reușit să ajungă noaptea la portul Drogheda pentru a descărca grâne. În semn de recunoștință, simbolul semilunii și stelei este asociat în heraldica orașului și în identitatea clubului Drogheda United.

Reformele interne (Tanzimat)

Cea mai mare realizare a lui Abdülmecid a fost lansarea și extinderea reformelor Tanzimat. Două edicte-cheie au definit epoca:

• Hatt-ı Șerif de la Gülhane (1839) – a anunțat principiile statului de drept, egalitatea supușilor în fața legii și reforme fiscale și militare.
• Hatt-ı Hümayun (1856) – a consolidat egalitatea civilă a supușilor musulmani și non-musulmani și a accelerat modernizarea instituțională.

Între reformele notabile ale domniei se numără:

• Emiterea primelor bancnote otomane (kaime) în 1840.
• Reorganizarea armatei, cu serviciu militar obligatoriu și termene standardizate.
• Standardizarea steagului național (1844) și adoptarea Marșului Mecidiye drept imn neoficial.
• Reforma sistemului financiar și a dreptului civil și penal după model francez; codificarea procedurilor.
• Reorganizarea sistemului judiciar prin instanțele Nizamiye (civile și penale).
• Înființarea Meclis‑i Vâlâ‑yı Ahkâm‑ı Adliye (consiliu suprem de legislație și justiție) și a Meclis‑i Maarif‑i Umumiye (Consiliul Educației Generale).
• Înființarea Ministerului Educației și deschiderea de universități și institute moderne; fondarea Școlii Imperiale Otomane de la Paris (Mekteb‑i Osmani).
• Recunoașterea milletului protestant (1850) și extinderea libertății de cult, inclusiv permisiunea de a construi lăcașuri.
• Măsuri de restrângere a comerțului cu sclavi și închiderea treptată a piețelor oficiale de sclavi.
• Ajustarea regimului fiscal: diminuarea taxelor discriminatorii asupra non-musulmanilor; în principiu, li s-a deschis accesul la serviciul militar, fiind aplicată pe scară largă taxa de scutire.
• Adoptarea de noi legi funciare care întăreau dreptul de proprietate.

Războiul Crimeii (1853–1856)

Imperiul Otoman a intrat în conflict cu Rusia din cauza ambițiilor ruse asupra teritoriilor otomane și a ingerinței în treburile interne. Un acord de apărare comună cu Marea Britanie și Franța a adus cele două puteri în război de partea otomanilor.

Teatrele principale au fost Caucazul și Marea Neagră. Aliații au asediat și au ocupat Sevastopol, în timp ce rușii au capturat Kars (redobândit ulterior prin tratat). Pacea s-a încheiat prin Tratatul de la Paris (1856), care a restabilit echilibrul în Marea Neagră și, în linii mari, frontierele de dinainte de război.

Costurile războiului au împovărat sever finanțele: în 1854, Imperiul a contractat primul împrumut extern din istoria sa (circa 75 de milioane de franci francezi) pentru a acoperi cheltuielile militare.

Palatul Dolmabahçe

Palatul Dolmabahçe este unul dintre monumentele emblematice ale epocii lui Abdülmecid și primul palat în stil european din Istanbul.

Construcția a avut loc între 1843 și 1856, cu un cost estimat la cinci milioane de lire de aur otomane (aproximativ 35 de tone de aur). Pentru decorarea interioară s-ar fi folosit circa 14 tone de aur. Cheltuielile considerabile au coincis cu efortul de război din Crimeea și au accentuat presiunea financiară asupra Trezoreriei.

Notă: Valoarea istorică exprimată în aur rămâne cea mai fidelă. Pentru context contemporan, 35 de tone de aur ar depăși 2,5 miliarde USD la prețurile de la finele lui 2024/începutul lui 2025, însă această estimare nu reflectă puterea de cumpărare din secolul al XIX-lea.

Moartea

Sultanul Abdülmecid a murit de tuberculoză la 25 iunie 1861, la Istanbul, la vârsta de 38 de ani. A fost înmormântat la Moscheea Yavuz Selim, iar tronul a fost preluat de fratele său mai mic, sultanul Abdülaziz (fiul lui Pertevniyal Valide Sultan).

Moștenire

Domnia lui Abdülmecid I a imprimat Imperiului Otoman direcția modernizării instituționale, prin consolidarea statului de drept, reorganizarea armatei și reforme fiscale și judiciare. Însă același avânt reformator, combinat cu războiul și proiectele grandioase, a adus presiuni bugetare și îndatorare externă, ale căror efecte s-au resimțit în deceniile următoare.