Cuprins
Egiptul otoman (cunoscut istoric ca Eyaletul Egiptului) rămâne una dintre cele mai neînțelese epoci din istoria Orientului Mijlociu. Mulți vizitatori care ajung astăzi în Cairo privesc cupolele maiestuoase și se întreabă confuzi: Este stil mameluc? Este otoman? Și de ce contează, de fapt, diferența?
Iată realitatea crudă: Când Sultanul Selim I a cucerit Egiptul în 1517, istoria mamelucilor nu s-a încheiat brusc ea a intrat în subteran. Timp de aproape 400 de ani (1517-1914), Egiptul a fost scena unei lupte unice pentru putere între pașalele trimise de la Istanbul și vechea elită mamelucă locală. Această tensiune a modelat totul: de la birocrația care supraviețuiește și astăzi, până la introducerea cafenelelor, care au revoluționat viața socială din Cairo.
Acest articol demontează miturile. Eliminăm zgomotul istoric și ne concentrăm pe ceea ce contează cu adevărat: Cum au amprentat otomanii Egiptul, de ce arhitectura lor arată radical diferit și cum figuri precum Muhammad Ali Pașa au catapultat în cele din urmă țara în modernitate.
Punctul de cotitură: Cucerirea din 1517
Totul a început cu o bătălie care a pecetluit soarta Orientului Mijlociu. Pe 22 ianuarie 1517, forțele sultanului otoman Selim I („Yavuz” sau Cel Cumplit) s-au ciocnit cu armata mamelucă la Ridaniya, la porțile orașului Cairo. A fost o coliziune între două lumi: cavaleria tradițională mamelucă împotriva artileriei moderne otomane și a ienicerilor înarmați cu muschete.
Rezultatul a fost tranșant. Puterea de foc a otomanilor i-a anihilat pe mameluci, iar ultimul sultan mameluc, Tuman Bay al II-lea, a fost în cele din urmă spânzurat la poarta Bab Zuweila din Cairo. Odată cu această victorie, Egiptul a devenit parte a Imperiului Otoman, iar Cairo și-a pierdut statutul de centru al Califatului în favoarea Istanbulului.
De ce contează asta: Această cucerire a redesenat harta geopolitică. Egiptul a devenit „hambarul” Imperiului Otoman și a securizat ruta către orașele sfinte Mecca și Medina. Această mișcare strategică a fost parte dintr-o expansiune mai largă; pentru context, merită să citiți analiza noastră despre Ierusalimul otoman, care intrase sub controlul Porții cu puțin timp înainte.
Arhitectură: „Creionul” contra „Fortăreței”
O greșeală frecventă în ghidurile turistice este confundarea arhitecturii mameluce cu cea otomană. Să clarificăm lucrurile. Mamelucii construiau masiv, cu fațade grele din piatră și modele geometrice complicate (gândiți-vă la celebra Moschee Sultan Hassan, ridicată înainte de era otomană).
Otomanii au adus un stil complet nou în Cairo, concentrat pe eleganță verticală:
- Minaretele tip „Creion”: Subțiri, ascuțite, care străpung cerul ca niște ace un import direct din Istanbul.
- Cupolele Centrale: În locul curților interioare deschise specifice mamelucilor, otomanii preferau spațiile vaste acoperite de o cupolă centrală dominantă.
- Sabil-Kuttab-ul: Deși aceste structuri (o combinație ingenioasă de fântână publică și școală coranică) existau deja, otomanii le-au perfecționat și popularizat ca elemente esențiale ale carității urbane.
Iată adevăratele repere otomane pe care trebuie să le căutați (și ce este adesea clasificat greșit):
1. Moscheea lui Muhammad Ali (Moscheea de Alabastru)
Aceasta este cea mai faimoasă clădire otomană din Egipt. Construită în secolul al XIX-lea în Citadela din Cairo, este o copie deliberată a marilor moschei imperiale din Istanbul (precum Moscheea Albastră). Ea domină linia orizontului din Cairo și este simbolul suprem al esteticii puterii otomane.
2. Moscheea Sulayman Pașa (1528)
Ascunsă în Citadelă, aceasta este prima moschee din Egipt construită în stil otoman. Este mică, intimă și un exemplu perfect al arhitecturii otomane timpurii adaptate la provincie.
3. Bayt al-Suhaymi
O capodoperă a arhitecturii domestice. Bayt al-Suhaymi (construită începând cu 1648) ne arată cum trăia clasa bogată în Cairo otoman. Cu ferestrele sale mashrabiya care asigurau intimitate și curțile răcoroase, este o vizită obligatorie. Măiestria detaliilor interioare amintește de tradițiile artizanale pe care le regăsim și la un covor anatolian autentic unde funcționalitatea se întâlnește cu arta pură.
Corecție: Ce NU este Otoman
Multe surse atribuie greșit Moscheea Sultan Hassan și Sabil-Kuttab-ul Sultanului Qaytbay perioadei otomane. Acest lucru este istoric incorect. Acestea sunt capodopere ale epocii mameluce (secolele XIV și XV). Deși otomanii au admirat aceste construcții Sultanul Selim I a vrut chiar să ducă arhitecți mameluci la Istanbul ele reprezintă o eră complet diferită, cu o estetică a pietrei mult mai grea.
Schimbarea culturală: Cafea, Tutun și Societate
Stăpânirea otomană a adus mai mult decât soldați; a adus un nou stil de viață. În secolul al XVI-lea, cafeaua din Yemen a ajuns în Egipt prin rutele comerciale otomane. Cafeneaua (Kahvehane) a devenit noul centru social, locul unde bărbații se întâlneau pentru a schimba știri și începând cu secolul al XVII-lea pentru a fuma tutun.
Această „cultură a cafenelei” rămâne și astăzi inima vieții sociale egiptene. Similar cu modul în care tradițiile religioase structurează timpul, cum vedem în Calendarul Ramadanului, aceste locuri au îmbinat religia, afacerile și relaxarea într-un mod care era de neconceput anterior.
Secolul al XIX-lea: Ascensiunea lui Muhammad Ali Pașa
Nicio discuție despre Egiptul otoman nu este completă fără Muhammad Ali Pașa. Acesta a sosit ca un comandant albanez al unei unități otomane pentru a-i alunga pe francezi (sub Napoleon) și a rămas să conducă.
Muhammad Ali este adesea numit „Părintele Egiptului modern”. Reformele sale au fost radicale și au transformat provincia într-o putere regională:
- Armata: A creat o armată modernă după model european, renunțând la stilul medieval de luptă.
- Economia: A introdus cultivarea bumbacului pe scară largă, integrând Egiptul direct în piețele globale.
- Politica: Într-o mișcare brutală dar eficientă, în 1811 i-a invitat pe ultimii bei mameluci în Citadelă și i-a masacrat. Astfel, a pus capăt secolelor de lupte interne pentru putere.
Deși tehnic era un vicerege otoman, el a acționat de facto independent, purtând chiar războaie împotriva Sultanului însuși. Dinastia sa avea să conducă Egiptul până la revoluția din 1952.
Declinul: De la datorii la ocupație
Sfârșitul Egiptului otoman nu a venit peste noapte. A fost un proces lent, alimentat de datorii imense (în special pentru construcția Canalului Suez) și slăbiciune politică. În 1882, britanicii au folosit o revoltă ca pretext pentru a ocupa militar Egiptul. Oficial, țara a rămas parte a Imperiului Otoman până în 1914, dar puterea reală se mutase deja în mâinile consulului general britanic.
Concluzie: O moștenire vie
Egiptul otoman nu a fost o eră de stagnare, așa cum au susținut istoricii vechi. A fost o perioadă de integrare profundă într-un imperiu global, momentul introducerii unor noi culturi (cafeaua!) și, în cele din urmă, saltul dureros dar transformator în modernitate sub Muhammad Ali.
Când vă plimbați astăzi pe străduțele din Vechiul Cairo („Cairo Islamic”), nu vedeți doar pietre. Vedeți rezultatul a 400 de ani de schimburi culturale, drame politice și inovație arhitecturală. Este o poveste care depășește simplele date din manuale.
