Yunus Emre: Misticul care a transformat turca în limba iubirii

Imaginați-vă Anatolia secolului al XIII-lea: un tărâm în flăcări. Hoardele mongole măturau câmpiile, Imperiul Selgiucid se prăbușea, iar oamenii de rând erau prinși într-o menghină de foamete, război și haos. În această beznă absolută, s-a ridicat o voce care nu a chemat la arme, ci la iubire. Acea voce i-a aparținut lui Yunus Emre.

Yunus Emre nu a fost doar un poet; a fost „vindecătorul de suflete” al unei întregi națiuni. Într-o epocă în care elitele și curtea imperială vorbeau persana, el a făcut un gest revoluționar: a vorbit în turcă. A coborât mistica înaltă a sufismului în limbajul simplu al țăranilor și păstorilor. Astăzi, la peste 700 de ani distanță, mesajul său de umanism radical este mai actual ca niciodată.

Cine a fost omul din spatele legendei?

Faptele istorice certe despre Yunus Emre sunt rare, dar cercetătorii plasează nașterea sa în jurul anului 1240 d.Hr.. Se crede că s-a născut în Sarıköy, un sat din actualul district Mihalıççık, provincia Eskişehir. Viața sa s-a suprapus peste una dintre cele mai turbulente perioade din istoria turcilor: tranziția sângeroasă de la Selgiucizi la Imperiul Otoman.

Spre deosebire de elita care trăia izolată în palate, Yunus a fost un om al poporului. A cutreierat Anatolia, Azerbaidjanul și Damascul ca un derviș rătăcitor. Dar cea mai importantă călătorie a sa a fost cea interioară. Nu a căutat faima lumească, ci adevărul divin, pavând drumul pentru viitoarele voci ale conștiinței naționale, precum Halide Edip Adıvar secole mai târziu.

Legenda: De la sacul cu grâu la suflarea divină

Pentru a-l înțelege pe Yunus Emre, trebuie să trecem dincolo de date și să privim legendele care l-au definit. Cea mai faimoasă poveste relatează întâlnirea sa cu Hacı Bektaş Veli. În timpul unei foamete cumplite, tânărul Yunus a mers la mănăstirea dervișului pentru a cere grâu. Hacı Bektaş i-a oferit în schimb „Nefes” (suflarea sa binecuvântată). Yunus, mânat de foame, a refuzat și a insistat pentru grâu.

Pe drumul de întoarcere, a realizat greșeala imensă: grâul avea să fie consumat și uitat, dar suflarea spirituală ar fi fost eternă. S-a întors grăbit, dar Hacı Bektaş l-a trimis către un alt maestru: Tapduk Emre. Această poveste simbolizează trecerea de la supraviețuirea materială la maturitatea spirituală. Se spune că Yunus l-a slujit pe Tapduk timp de 40 de ani, cărând la mănăstire doar lemne perfect drepte, spunând: „Pe această poartă nu intră nimic strâmb, nici măcar lemnul.”

Revoluția lingvistică: De ce a ales turca?

Secretul nemuririi sale stă în curajul lingvistic. În secolul al XIII-lea, turca era desconsiderată ca fiind o „limbă grosolană” a țăranilor. Literatura înaltă, precum celebrul Masnavi al lui Rumi, se scria în persană. Yunus Emre a rupt această tradiție. El a demonstrat că limba turcă este capabilă să exprime cele mai profunde concepte filozofice și mistice.

Stilul său este definit ca Sehl-i Mümteni: pare atât de simplu încât crezi că oricine l-ar putea scrie până încerci și te lovești de profunzimea sa. Versurile sale sunt exact ca un covor anatolian: simple în materialul folosit, dar de o complexitate infinită în modelul țesut. A luat bogăția culturală complexă a islamului și a tradus-o pe înțelesul tuturor.

Capodoperele: Divanul și Cartea Sfaturilor

Yunus Emre ne-a lăsat două lucrări fundamentale, studiate și astăzi în școli și universități:

• Divanul: O colecție de poezii scrise majoritar în metrul silabic (Hece Vezni), specific muzicii populare turcești. Aici găsim celebrele sale imnuri despre dragostea divină (Aşk).
• Risâletü’n-Nushiyye (Cartea Sfaturilor): Scrisă în jurul anilor 1307/1308, aceasta este o lucrare didactică. Este mai sobră și mai structurată decât Divanul, concentrându-se pe lupta spiritului împotriva ego-ului (Nefs). Această disciplină interioară amintește de perioadele de reflecție intensă, similare cu cele trăite în timpul Ramadanului.

Sufismul practic: Iubește creatura de dragul Creatorului

Pentru Yunus Emre, sufismul nu a fost o teorie academică, ci o practică vie. Filozofia sa poate fi rezumată într-o singură frază care a devenit motto național: „Yaratılanı hoş gör, Yaratandan ötürü” (Iubește ceea ce este creat, de dragul Creatorului). El ne-a învățat că drumul spre Divinitate trece obligatoriu prin inima omului. Cine frânge inimi, nu poate fi un credincios adevărat.

Acest mesaj era radical. Într-o vreme a Cruciadelor și a invaziilor mongole, el predica pacea socială și egalitatea absolută a oamenilor, indiferent de origine sau religie. A preluat durerea poporului și a transformat-o în speranță.

Moartea și moștenirea: Un singur mormânt nu este de ajuns

Yunus Emre a murit în jurul anului 1321, la vârsta de aproximativ 80 de ani. Totuși, dacă întrebați în Turcia unde este înmormântat, veți primi numeroase răspunsuri. Există zeci de localități care îi revendică mormântul de la Eskişehir la Karaman și până la Erzurum. Aceasta nu este o contradicție istorică, ci dovada iubirii poporului: fiecare oraș a vrut să-l păstreze aproape.

Astăzi, mausoleul său din Mihalıççık (Eskişehir) este locul recunoscut oficial, dar probabil că însuși Yunus Emre ar fi spus: „Mormântul meu nu este în pământ, ci în inimile celor care iubesc.”